- Accesări: 16
„Dezumanizarea” psihologlui – provocarea nescrisă a unei profesii construite pe umanitate
Alegerea profesiei de psiholog sau psihoterapeut presupune un angajament profund față de complexitatea psihicului uman. Presupune mulți ani de studiu, de formare continuă, analiză personală, supervizare, muncă interioară constantă și expunere repetată la suferință, traumă, conflict și vulnerabilitate.
Despre toate acestea se mai vorbește, se mai știe. Însă, despre ceea ce se vorbește mai puțin spre deloc este o provocare subtilă, dar constantă: ”dezumanizarea” figurii psihologului. Un fenomen paradoxal prin care profesionistul format pentru a lucra cu umanul ajunge, uneori, să fie privat tocmai de statutul său de om în ochii celorlalți.
I. Cognițiile cele mai frecvente legate de figura psihologului/psihoterapeutului:
1. Proiecția omnipotenței: psihologul „ar trebui să știe tot”
În plan psihodinamic, una dintre cele mai frecvente aspecte este proiecția. Clientul – dar și oamenii din afara cabinetului – pot proiecta asupra psihologului imaginea unei figuri omnisciente, omnipotente, perfect abil oricând, oricum, legat de orice.
Psihologul devine, în imaginarul colectiv:
- cel care „știe”;
- cel care „nu ar trebui să greșească”;
- cel care „nu ar trebui să aibă nevoi (ele sunt intrepretate ca probleme)”.
În această proiecție se reactivează adesea reprezentări timpurii ale figurii parentale ideale – puternică, reglatorie, stabilă, capabilă să conțină tot. Dar această idealizare are un cost pentru specialist. Pentru că orice manifestare umană este percepută ca o fisură și incongruență profesională.
2. „Cum? Psihologul merge la terapie sau are nevoie de ajutor cu ceva anume?”
În realitate, analiza personală și terapia continuă sunt componente esențiale ale formării profesionale. Ele reprezintă un act de igienă psihică și responsabilitate etică. Și totuși, există încă o stigmatizare latentă: dacă psihologul are nevoie de ajutor, „înseamnă că are probleme”.
Această reacție reflectă o confuzie între competență și invulnerabilitate. Competența presupune abilități dobândite și exersate dar și conștientizarea limitelor proprii. Invulnerabilitatea unei ființe umane, indiferent de profesie, este doar o fantezie defensivă.
3. Neutralitate versus absența identității
Un alt mecanism frecvent este extinderea cadrului profesional în afara cabinetului. Neutralitatea terapeutică, necesară în spațiul clinic, este uneori așteptată și în viața personală.
- „Psihologul nu ar trebui să aibă păreri.”
- „Psihologul nu ar trebui să fie ferm în privința unor valori, principii personale”, respectiv ”nu ar trebui să aibă preferințe – exp. politică, legislație, competiții artistice sau sportive, diferite acțiuni de voluntariat (ecologice, animale, copii, bătrâni etc.) ș.a.”
- „Nu ar trebui să ia poziție în niciun context, el trebuie să râmână neutru.”
Această așteptare ignoră un adevăr fundamental: psihologul este o persoană cu valori, limite, preferințe și identitate proprie. Și da, este absolut necesar să știm și părerea unui specialist când este vorba de decizii și aspecte de viață la fel de importante ca cele de zi cu zi. Neutralitatea este o tehnică profesională contextuală, nu o anulare a sinelui. Când identitatea personală este negată, apare un proces de dezumanizare subtilă.
4. Empatia confundată cu aprobarea
Una dintre cele mai frecvente distorsiuni este confundarea empatiei cu validarea comportamentului (de obicei nepotrivit, nesănătos, chiar periculos).
Empatia înseamnă:
- a înțelege emoția;
- a conține experiența;
- a reflecta sensul intern.
Nu înseamnă:
- a aproba abuzul de orice fel;
- a susține lipsa de responsabilitate;
- a valida comportamente distructive pentru sine sau cei din jur.
Când psihologul introduce în terapie confruntarea blândă sau limitele clare, poate fi perceput ca „neempatic”. În realitate, este exact invers: empatia matură include capacitatea de a afirma și susține adevărul relațional.
5. Psihologul și dreptul la emoție
În imaginarul colectiv persistă ideea că profesionistul sănătății mintale ar trebui să fie permanent calm, reglat și echilibrat. Dar maturitatea emoțională nu înseamnă absența emoțiilor. Înseamnă capacitatea de autoreglare, mentalizare și integrare.
Psihologul trăiește și el ca orice al om tristețe, furie, îngrijorare, oboseală. Diferența constă în timpul și modul în care le procesează și gestionează. Negarea dreptului la emoție produce un efect secundar: izolarea emoțională sau fizică a terapeutului de către ceilalți. Sau invers, retragerea specialistului din anumite contexte în care nu se simte în confort, deoarece simte că-și pierde energia și timpul în mod inutil.
6. Fantasma „scanării permanente”
O altă proiecție frecventă este ideea că psihologul analizează constant, că „vede dincolo”, că nimic nu scapă radarului său psihologic. Această fantezie poate genera distanță sau defensivitate în relațiile sociale.
În realitate, cadrul terapeutic este delimitat clar. Capacitatea de analiză este activată profesional, nu compulsiv. Psihologul are și el relații informale, conversații spontane și momente în care nu „lucrează”. Are dreptul și chiar nevoia să-și ia pauze de la munca de zi cu zi, ca oricine altcineva.
7. Limitele și disponibilitatea
Profesioniștii din domeniul psihologic se confruntă frecvent cu așteptarea disponibilității permanente.
- „Cum? Nu răspunde imediat sau la orice oră?”
- „Cum? Nu lucrați sâmbăta și duminica?”
- „Pot suna și după orele de program pentru că am o urgență și ... doar e psiholog, trebuie să răspundă!”
Însă menținerea limitelor nu este un act de rigiditate, ci o condiție pentru:
- prevenirea burnout-ului și a epuizării empatice în cazul terapeutului;
- împuternicirea clientului prin a nu crea dependență de acțiunea necondiționată a unei alte persoane.
8. Singurătatea rolului
În timp, acumularea acestor proiecții poate genera o formă de singurătate. Nu pentru că psihologul ar fi izolat fizic, ci pentru că este adesea perceput predominant prin rol, nu prin identitate.
Iar acest rol este investit cu așteptări supraomenești. Persoana rămâne în plan secund.
Această dinamică solicită un nivel ridicat de maturitate și stabilitate identitară din partea specialistului. Psihologul este nevoit să tolereze simultan idealizarea și devalorizarea, fără a se identifica cu niciuna dintre ele.
9. Umanitatea ca fundament al competenței
În ultimă instanță, competența psihologică nu derivă din absența vulnerabilității, ci din integrarea ei.
Psihologul nu este un rol abstract. Este un om care a ales să studieze și să înțeleagă complexitatea psihicului – inclusiv pe al său. Are emoții, are limite (e chiar sănătos să aibă!), are zone de creștere continuă.
Și tocmai această umanitate integrată face posibilă capacitatea de a însoți, conține și facilita transformarea celuilalt.
II. Burnout-ul și trauma vicarială – costul invizibil al empatiei din mediul terapeutic
Pe lângă presiunea proiecțiilor sociale, există un alt nivel de solicitare, adesea insuficient discutat: impactul expunerii constante la suferință.
Psihologul lucrează zilnic cu:
- traume nerezolvate;
- abuzuri;
- pierderi;
- conflicte identitare;
- anxietate existențială.
Acest contact repetat cu material emoțional intens poate genera:
1. Burnout profesional: caracterizat prin epuizare emoțională, depersonalizare și scăderea sentimentului de eficiență;
2. Traumă secundară (vicarious trauma): procesul prin care expunerea empatică la traumele altora modifică subtil structura cognitivă și emoțională a terapeutului și are efecte biologice directe; 1
3. Uzură empatică (compassion fatigue): diminuarea capacității de a rămâne deschis emoțional fără a deveni copleșit.
În contextul dezumanizării sociale, paradoxul devine evident: psihologul ”trebuie să fie permanent empatic, dar el nu are voie să fie vulnerabil.”
Această disonanță cognitivă crește riscul de izolare internă. De aceea, supervizarea, analiza personală și comunitatea profesională nu sunt opționale – sunt mecanisme de protecție psihică.
III. Repere psihodinamice – ce se întâmplă, de fapt?
Pentru a înțelege mai profund fenomenul dezumanizării, este util să apelăm la câteva concepte fundamentale din psihanaliză și teoria relațiilor obiectuale.
1. Winnicott – „holding-ul” și iluzia omnipotenței
Donald Winnicott descria funcția de holding ca fiind capacitatea mamei (și ulterior a terapeutului) de a crea un spațiu sigur în care celălalt poate exista. În acest ”spațiu”, terapeutul devine temporar suport psihic.
Problema apare atunci când această funcție este confundată cu o identitate permanentă. Societatea poate menține iluzia omnipotenței terapeutului, similară cu iluzia omnipotenței parentale din copilărie. Când psihologul arată o limită (adică faptul că este și el om), iluzia se fracturează și apare dezamăgirea.
2. Bion – funcția de „container”
Wilfred Bion a introdus conceptul de „container–conținut”. Terapeutul conține emoțiile brute ale pacientului (elementele beta) și le transformă în experiențe psihic digerabile (elemente alfa).
În plan simbolic, psihologul devine „containerul”. Dar niciun container nu este infinit. Fără procesare și descărcare acumularea devine toxică. Dezumanizarea apare atunci când se presupune că acest container nu are nevoie, la rândul său, să fie conținut, descărcat, umanizat.
3. Kohut – transfer narcisic și idealizare
Heinz Kohut a descris transferul idealizant – tendința clientului de a proiecta asupra terapeutului imaginea unei figuri puternice, stabile, perfecte. Această idealizare este necesară în procesul terapeutic. Însă, în afara cadrului clinic, menținerea rigidă a acestei imagini produce:
- presiune narcisică;
- imposibilitatea de a arăta vulnerabilitate;
- teamă de devalorizare.
Astfel, psihologul ajunge prins între idealizare și devalorizare — două extreme ale aceleiași dinamici.
4. Contratransferul – psihologul nu este un ecran alb
Contrar mitului neutralității absolute, psihologul nu este un ecran alb și rece. El resimte:
- emoții;
- reacții;
- activări personale.
Contratransferul nu este un eșec profesional, ci un instrument de înțelegere. Conștientizat și procesat, devine sursă de informație clinică. Negarea acestui fapt contribuie la mitul dezumanizării:
„Psihologul nu ar trebui să fie influențat/să simtă ceva în legătură cu asta.”
În realitate, este influențat. Diferența dintre un specialist în domeniu și o altă persoană constă în capacitatea de reflexivitate, procesare, decizie care sunt antrenate.
Concluzie
Provocarea nescrisă a profesiei nu înseamnă doar gestionarea suferinței altora, așa cum este deja vizibil din exterior, ci și gestionarea proiecțiilor celorlalți asupra propriei identități a specialistului.
Dezumanizarea psihologului este un fenomen subtil, alimentat de idealizare, nevoia de siguranță și fantasme colective despre „cel care știe și trebuie să …”. Reumanizarea începe prin recunoașterea unui adevăr simplu: psihoterapeutul nu este o funcție perfect robotizată și mereu la dispoziție, ci este o persoană. O persoană care a ales o formare profesională, prin care a învățat cum să-i ajute pe ceilalți să-și gestioneze emoțiile, reacțiile, planurile de viață. O persoană care, înainte de a-i învăța pe alții a învățat și ea cum să aplice pe propria viață.
Și tocmai faptul că este om îl face capabil să lucreze cu umanul din ceilalți.
Profesia de psiholog nu presupune doar capacitatea de a înțelege psihicul celorlalți, ci și abilitatea de a gestiona proiecțiile asupra propriei identități. A fi psiholog nu înseamnă a transcende condiția umană. Înseamnă a o cunoaște mai profund.
Restabilirea unui echilibru al umanului firesc se poate face pe trei planuri:
1. Integrarea de către specialist a provocării „dezumanizării” prin:
-
acceptarea „dezumanizării” ca fenomen relațional, nu ca realitate intrinsecă;
-
acceptarea vulnerabilității proprii;
-
delimitarea clară a rolului profesional;
-
menținerea limitelor;
-
cultivarea comunității profesionale;
-
îngrijirea propriei sănătăți.
2. „Reumanizarea” psihoterapeutului din partea societății prin asumarea unor adevăruri simple și mature:
-
Psihologul nu este omnipotent;
-
Nu este invulnerabil;
-
Nu este rolul pe care îl proiectăm asupra lui;
-
Are dreptul la emoții, opinii, limite;
-
Are aceleași nevoi umane;
-
Este un profesionist care lucrează cu umanul, pentru că și-a asumat propriul uman.
3. Rolul Colegiului Psihologilor
Rolul Colegiului Psihologilor rămâne esențial și în acest context. Dincolo de reglementare și avizare profesională, Colegiul are responsabilitatea de a-și asuma activ funcția de protecție simbolică și instituțională a membrilor săi. Aceasta presupune:
-
campanii publice de educare privind rolul real al psihologului;
-
clarificarea diferenței dintre empatie și complicitate;
-
susținerea publică a limitelor profesionale;
-
intervenții ferme în situațiile de denigrare sau abuz la adresa specialiștilor;
-
dezvoltarea unor programe dedicate prevenirii burnout-ului și traumei secundare.
Un organism profesional matur nu doar reglementează practica, ci creează un cadru de siguranță pentru cei care lucrează zilnic cu vulnerabilitatea umană. Protejarea psihologilor înseamnă, implicit, protejarea calității actului psihologic și a sănătății emoționale a comunității.
--------------
1 Studiul științific prospectiv intitulat „Physical Health Consequences of Vicarious Trauma”, publicat în jurnalul medical Journal of Occupational and Environmental Medicine (JOEM), a fost realizat de experți de la The Harvard Center for Population and Development Studies, printre care se numără Beth Stelson, Lisa Berkman, Laura Kubzansky și Erika Sabbath. Studiul s-a concentrat pe apariția tulburărilor de interacțiune gut-brain (DGBI), respectiv afecțiunile gastrointestinale corelate cu stresul.